Neatenție sau ADHD: cum se diferențiază și ce observă părinții

Termenul de ADHD este frecvent întâlnit, însă nu este de fiecare dată ușor de identificat. De cele mai multe ori, părinții justifică atitudinea copilului printr-o stare trecătoare de neatenție. Dar ADHD este mai mult decât atât. Această tulburare de neurodezvoltare se caracterizează prin simptome persistente, care afectează viața juniorului la școală, dar și în mediul personal. În acest context este important de cunoscut cum pot face adulții diferența, astfel încât să reușească să ia primele măsuri în diagnosticarea și tratarea afecțiunii. Este esențial, așadar, de știut când și de ce juniorul își pierde atenția și cât de des se întâmplă acest lucru. Vezi mai multe din rândurile următoare!

Diferența dintre ADHD și neatenție

Sunt părinți care întârzie intervenția specializată tocmai prin prisma faptului că este ceva trecător. De aceea, chiar dacă se confruntă cu ADHD, copiii ajung să fie diagnosticați mai târziu. Acest lucru se întâmplă și pentru că se face o mare confuzie între neatenție și tulburarea de neurodezvoltare. De aceea, este important să trecem în revistă marea diferență dintre cele două. Neatenția obișnuită poate să apară la orice copil, în special în perioade aglomerate sau când activitatea nu îl interesează. Pe de altă parte, ADHD face referire la semne care apar și devin persistente. Nu este vorba despre lipsă de chef sau de indisciplină. ADHD este o tulburare de neurodezvoltare în care atenția, autocontrolul și reglarea energiei funcționează diferit. Dificultățile sunt persistente, apar în mai multe medii, acasă și la școală, și produc un impact real asupra învățării, relațiilor și stimei de sine. Un copil care se confruntă cu această problemă poate să își dorească sincer să fie atent și totuși să nu reușească. Un indiciu important este consistența. Neatenția de moment se corectează relativ ușor cu odihnă, rutină și motivare. În ADHD însă, chiar și când există rutină și bunăvoință, apar probleme repetate cu organizarea, cu finalizarea sarcinilor, cu ascultarea instrucțiunilor până la capăt. Pur și simplu este vorba despre faptul că sistemul lor de atenție funcționează mai degrabă ca un proiector care se aprinde puternic pe ce îi interesează și pâlpâie pe restul.

Cum se manifestă ADHD

În general, această afecțiune se manifestă diferit de la caz la caz. Unii sunt vizibil hiperactivi, mereu în mișcare, vorbesc mult, întrerup, sar de la o idee la alta. Alții nu sunt deloc gălăgioși, ci par liniștiți, dar pierd detalii, uită instrucțiuni, se blochează la pași simpli, își rătăcesc lucrurile. În clasă, semnalele pot fi subtile: caietul e dezordonat, temele sunt incomplete, copilul știe lecția când e întrebat, dar nu reușește să o pună pe hârtie în ritmul cerut. Acasă, copilul începe o sarcină, se ridică după un obiect, ajunge în altă cameră, vede o jucărie, uită ce căuta și revine fără să fi făcut pasul inițial. Juniorul întâmpină, așadar, o dificultate reală de a menține firul acțiunii.

Cum se gestionează

În primul rând este important să se facă pașii necesari pentru o consultație specializată, care poate aduce mai multă claritate în această situație. Gestionarea eficientă pornește de la evaluare. Un diagnostic clar se poate pune prin discuții detaliate cu părinții și copilul, prin observație clinică, informații de la școală și instrumente standardizate. În funcție de severitate, intervențiile pot include psihoterapie și training parental, adică metode prin care părinții învață să creeze structuri și reacții care scad haosul de zi cu zi, scrie CDC.

Cum pot fi susținuți copiii în acest proces

Părinții joacă un rol major în suportul celor mici. Este necesar ca adulții să-și schimbe atitudinea și să înțeleagă că nu e vorba că juniorul nu vrea să facă ceva, ci că poate întâmpina dificultăți în acest sens. Un copil cu ADHD are nevoie de instrucțiuni scurte și clare, repetate calm, de consecvență și de feedback imediat, nu de discursuri lungi care se pierd pe drum. De altfel, contează și felul în care sunt marcate reușitele: nu doar rezultatul final, ci și efortul, încercarea, revenirea după un eșec. Iar colaborarea cu școala este esențială. Când părinții și profesorii folosesc același limbaj și aceleași așteptări, juniorul se simte relaxat, susținut și acceptat.

Sursa foto: freepick.com